Merită Delia un bilet de 690 de lei, pentru concertul de la TNB?

Delia a anunțat cu puțin timp în urmă detaliile unui concert foarte sofisticat, care va avea loc pe 5 decembrie, la Teatrul Național București: Delia’s Winter Wonderland. Nu este un concert obișnuit, nici din punct de vedere al conceptului, nici ca preț. Biletele costă 490 de lei (VIP Package) și 690 de lei (Ultra VIP Package). Lei noi, da. 🙂

Știam de concert de când am fost la cel mai recent concert pe care l-a susținut în Hard Rock Cafe. Acolo a anunțat că va urma surpriza din decembrie, dar nu a dat detalii. Suna interesant de-atunci. Chiar am așteptat să văd ce se va petrece. Ei bine, da, recunosc, am fost surprinsă și eu de prețuri, căci nu e ceva ce am mai întâlnit până acum la vreun artist de la noi. De ce sunt atât de scumpe? Pentru că, pe lângă concert, publicul va putea consuma cocktail-uri și va putea mânca înainte de începerea show-ului, iar după concert va putea merge la after-party-ul din clubul Nuba.

Lăsând deoparte aceste aspecte extra, în timpul concertului, Delia va cânta alături de o orchestră de 30 de instrumentiști. Concertul va beneficia de „cele mai inedite elemente de grafica, proiectii de ultima generatie, scenografie grandioasa, costume exceptionale create special pentru acest eveniment si machiaje desprinse din regate inghetate – totul atent selectionat, intocmai ca si complexitatea structurala a unui fulg de nea.” Mai mult ca sigur va fi o experiență inedită, „once in a lifetime”.

Și-acum vine întrebarea: merită Delia 690 de lei? Cu masă, cu cocktail, cu ieșire în club, cu orchestră… 690 de lei?!

Eu zic că da. Delia merită biletele astea. Le merită doar pentru simplul fapt că a avut curajul să le ceară. Le merită pentru e primul artist care a arătat că își respectă și își conștientizează munca. Nu spun că sunt ieftine, spun că le merită. Le va cumpăra doar cine își permite și cine își dorește să vadă și un altfel de concept de show. Recunosc, dacă m-ați fi întrebat acum 5 ani dacă le merită, v-aș fi zis că nu. Probabil nici nu îmi plăcea atunci. Mi se părea puțin chiar haotică, pentru că nu-și găsea stilul. Între timp, le-a încercat pe toate și, surpriză, i se potrivesc multe, după ce le-a dat un numitor comun. Are un stil propriu, chiar dacă acum cântă rock „Da, mamă” și apoi e călare pe un crocodil gonflabil, cântând „1234”.

Când a lansat piesa asta, „1234”, s-a rupt internetul în mii de bucățele. Toată critica din lume era comprimată în comentariile făcute pe marginea clipului. Degeaba. Niciun val de hate nu o să șubrezească imaginea Deliei din ultimii ani. Nu era ca și cum s-ar fi lansat cu videoclipul respectiv și altceva n-ar fi avut de demonstrat. Era fix invers. A demonstrat tot și a vrut o chestie rebelă. Pe cât de agresiv a fost criticată, pe atât de inofensiv era single-ul ăla, lansat just for fun. Dar așa ne place nouă să ne atacăm. E ceva tipic atunci când cineva părăsește zona de confort cu care ne-a obișnuit.

Delia e aceeași, însă personalitățile pe care artistul le adoptă sunt foarte multe. Tocmai despre asta e evoluția ei. Tocmai de-asta a rezitat atât timp pe piață și acum nu o mai dă nimeni jos din topuri. Pentru că, orice trend de muzică s-ar ivi, Delia își găsește stilul potrivit momentului și vine cu o piesă care nu seamănă cu nimic de până acum, dar care poartă semnătura ei, vers cu vers. Single-urile ei din ultimii 2-3 ani sunt un paradox, prin comparație. Și a reușit cu toate. Merită biletele de 690 de lei pentru zecile de piese lansate solo și pentru anii în care a rezistat în industrie, reinventându-se.

Delia a ajuns la o maturitate artistică la care își permite orice; să lanseze single-uri ca „1234”, să umple Sala Palatului, să convertească piese hip-hop la stilul ei, să aibă concerte sold-out, să cânte în deschiderea Rihannei și a lui Robbie Williams, să pună prețul unui bilet 690 de lei. Poate să facă ce vrea ea. Merită 690 de lei pentru a-și plăti echipa care e alături de ea, de atâți ani. Merită managerul, merită PR-ul, merită band-ul, merită costumele, merită machiajul, merită coafura, merită coregrafiile, merită luminile, merită efectele speciale. Dacă publicul ei o susține și plătește bilete, atât timp cât ea și echipa oferă ce publicul vrea să vadă, poate merge pe orice drum pe care n-a mai mers altcineva înainte. Pe drumul acela nu ajunge singură, ci doar alături de cei anterior menționați. În 2016, nu poți să te prezinți în aceeași manieră la nesfârșit și să aștepți un rezultat diferit sau o evoluție pe termen lung. Delia a înțeles asta. O să mai dureze un pic până o să înțelegem și noi.

De fapt, aici cred că e problema. Lipsa unui precedent. „Cum să ceri 690 de lei pe un bilet? Ești în România. Cine te crezi? Nici Rihanna nu a costat atât.” De-asta spuneam că Delia ar merita un concert sold-out, tocmai ca să creeze un precedent. Îmi doresc să demonstreze că ne putem educa să plătim pentru muzică, nu doar să piratăm. Să demonstreze altor artiști că publicul e dispus să plătească și ce ascultă, nu doar ceea ce mănâncă. Dar, cum la noi nu sunt majoritare persoanele care sunt dispuse să cumpere muzică, nici concertele nu trebuie să fie pentru toată lumea. Mi se pare echitabil.

Deși nu sunt cel mai mare fan, încât să merg după ea la toate concertele, am cumpărat muzica Deliei de fiecare dată când a scos un single nou. Cumpăr muzică din respect și consider că îmi investesc banii, nu că îi cheltui. La fel și la concerte. Când dau banii pe un bilet, fie că ar costa 15-20 de lei în vreun club, fie că e Diamond Circle în Piața Constituției sau la Arenele Romane, investesc banii aceia în experiența concertului. Îmi doresc să fiu cât mai aproape de artist. Vreau să îmi amintesc un show de excepție al unui artist care îmi place, pe care îl respect și despre care nu știu dacă îl voi mai vedea a doua oară în acea ipostază sau poate chiar deloc. Concertele trebuie percepute ca o experiență, nu ca un motiv de dat check-in sau vreo dovadă de aroganță, doar pentru că biletul costă mult.

Am urmărit o discuție pornită de Florin Grozea, pe Facebook, pe tema prețurilor biletelor la Delia și pot spune că acei oameni care au comentat acolo reprezintă un focus-grup care reflectă comportamentul publicului din România. Mulți au început să-și dea cu părerea, unii pertinent, alții mai puțin. Foarte puțini tindeau chiar spre ironii și miștouri. Cei mai mulți spuneau că e prețul e exagerat, însă o comentatoare se remarca foarte bine în mulțime și susținea sus și tare că nu merită, că e mult prea scump, că e Delia, că suntem în România. M-am antrenat și eu în discuție și, la un moment dat, am rugat-o să-mi spună sincer dacă ar fi plătit biletul la același spectacol în condițiile în care ar fi costat 60 de lei, de zece ori mai puțin. Răspunsul a fost că NU, dar tot era indignată, chiar dacă nu ar fi participat în niciun fel. 🙂

Ați zice că e amuzant, dar nu e. Mi s-a părut relevant pentru modul cum reacționează publicul față de evenimente mari. Se formează un val mare de hate la început. Valul ăsta e animat de persoane care comentează din canapea și care n-ar plăti nici 2 lei pentru evenimentul respectiv. În timpul ăsta, potențialii plătitori de bilete tac și cumpără, pentru că ei chiar își doresc, dar nu sunt sonori. Și când te uiți pe Internet, azi pare nasol evenimentul, iar peste 3 săptămâni vezi că e sold-out. Având în vedere că show-ul e în decembrie, bănuiesc că multe bilete vor fi achiziționate drept cadou. Sinceră să fiu, eu mi-aș face mie singură cadou un bilet, având în vedere că în ziua următoare e ziua mea de naștere. Dacă eu m-am gândit la asta, sigur s-au gândit și alții, inclusiv organizatorii. 🙂 Internetul nu e cel mai bun barometru, căci la el are acces toată lumea. O să vedem păreri relevante doar după concert, unde au acces doar oamenii care chiar vor scoate banii din buzunar pentru a fi acolo.
Nu vă spun eu ce să faceți pe Internet, dar dacă oricum nu vă interesează un subiect, nu mai formați o imagine negativă asupra unor lucruri față de care ați putea fi indiferenți. Ofensați o echipă întreagă, care muncește să conceapă un show. Muzica nu e obligatorie. Nu vă bagă nimeni mâna în buzunar. Keep calm și mergeți mai departe! 🙂

– Biletele pentru Delia’s Winter Wonderland sunt aici.

După realitatea virtuală HTC Vive, lumea reală nu va mai fi la fel!

Cu câteva zile în urmă am testat casca de realitate virtuală, HTC Vive. După cum probabil mă știți, fiind fan HTC și membru HTC Elevate, ocazia de a testa device-ul de top dezvoltat de HTC în parteneriat cu Valve ar fi fost ceva de neratat.

Și pentru că era de neratat, am stat 3 ore să-mi vină rândul, dar a meritat. Am urmărit activitatea contrului @HTCvive și la hashtag-ul #HTCviveLive  pe Twitter și știam ce presupune tehnologia realității virtuale, însă nu m-am așteptat să o pot testa atât de curând la noi în țară, mai ales că pe site-ul oficial prezentarea din București nu era menționată la secțiunea „Upcoming events”.

Deși am aflat despre asta doar cu o zi înainte de eveniment, mi-am anulat toate planurile, am mers în Piața Universității și am așteptat să testez HTC Vive. Cât timp am așteptat la rând, am văzut fel de fel de reacții la demo-uri. Deși se apropia momentul în care eu urmam să îmi așez casca pe cap, totul devenea din ce în ce mai plin de suspans pentru că mă făcea să mă întreb de ce se sperie acei oameni, de ce râd, de ce se mișcă după anumite pattern-uri etc. Deși îi vedeam, nu-mi puteam imagina ce va urma, pentru că, da, experiența HTC Vive nu poate fi anticipată. Nu e comparabilă cu nimic, iar senzațiile pe care le trăiești sunt uimitoare. Când deja testam și am realizat că demo-urile se apropie de sfârșit, mi-am dorit pentru câteva secunde să folosesc controllerele pentru a mă teleporta în altă lume și să nu-mi mai ia nimeni casca niciodată!

Device-ul în sine este uimitor prin ceea ce poate să facă, prin sentimentele pe care ți le induce și prin experiențele de-a lungul cărora te poartă. Imaginează-ți că ești într-o cameră cu un perimetru destul de restrâns, îți pui pe cap o cască, iar în câteva secunde, totul în jurul tău se transformă. Te uiți în jurul tău și realizezi că ești pe fundul oceanului, înconjurat de bancuri de pești care trec pe lângă tine și se duc înainte cât nu poți cuprinde cu ochii.

Ești la prora unui vapor vechi, scufundat pe fundul oceanului. Te uiți în jurul tău, iar ca să descoperi locul în care te afli faci pași mici, să nu cumva să cazi peste bord. 🙂 Dintr-odată, la picioarele tale vezi o umbră făcută de ceva ce tocmai a trecut peste tine. Te uiți în sus și vezi o mulțime de pisici de mare traversând zona, aproape de luciul apei. Ești ghidat să te uiți un pic în spate, căci s-ar putea să te surprindă ceea ce vei vedea. O balenă albastră, în mărime naturală, se apropie de tine. În momentele acelea nu mai eram în Piața Universității. Eram într-un loc unde dacă făceam un pas în față cădeam peste bordul navei, iar dacă stăteam pe loc, balena mă lovea. Dar nu m-a lovit. S-a oprit în fața mea și s-a uitat la mine. Îi vedeam ochiul imens. Probabil era mai mare decât capul meu. A scos un sunet și-a plecat. Când a trecut pe lângă mine, m-a lăsat în jos, să nu mă atingă cu coada. E incredibil cât de real pare totul. Am asociat balena virtuală cu scheletul real al unei balene, expus în Muzeul de Istorie Naturală din Bruxelles. Era la fel de imens. Acum, parcă mi l-am imaginat viu. 🙂 E umitor să trăiești realitatea virtuală și să găsești referințe în viața reală, despre care n-ai fi crezut niciodată că le-ai putea vedea în fața ochilor.

Pentru a crea astfel de experiențe, HTC Vive are mai multe componente, vizuale și sonore. Componenta vizuală, casca propriu-zisă, este dotată cu câte un ecran (1200x1080px) în fața fiecărui ochi, care redă 90 de frame-uri pe secundă, acoperind toată raza vizuală, fără unghiuri moarte. Oriunde te-ai uita, vezi lucruri diferite, iar interacțiunea cu elementele pe care le realizezi poate fi realizată din diferite perspective, datorită giroscopului, accelerometrului și senzorilor care receptează semnalele laser, într-o zonă de aproximativ 4,5 x 4,5 metri. Mai multe detalii tehnice puteți găsi la Ștefan, care, de asemenea, a testat HTC Vive în același week-end ca și mine, dar l-a mai văzut și la MWC 2015.

Un alt demo plăcut a fost când, folosind controlerele, puteam umfla baloane și le puteam face să plutească, de parcă ar fi avut heliu. Cu un controler îmi alegeam culoarea, cu celălalt umflam balonul, iar cu amândouă îl ghidam să-și ia zborul.

Un al treilea demo a fost o vizită într-o lume magică, unde am întâlnit personaje de poveste, dar și păianjeni și broaște de care m-am speriat, făcând pași înapoi ca să nu mă prindă. 😀 Am întâlnit gazda locului în care tocmai mă teleportasem, un dragon prietenos și am început să descopăr niște portaluri luminoase care mă purtau dintr-o lume în alta. Scenele erau similare cu jocurile video, fapt ce m-a făcut să mă gândesc cât de tare ar fi să joci jocurile preferate în realitatea virtuală. La puțin timp după, am aflat că multe jocuri deja sunt pregătite pentru a fi implementate în realitatea virtuală, de exemplu, Counter Strike.

Am lăsat la urmă un demo care m-a captivat pur și simplu: light painting. Cu un controler puteai alege culoarea, iar cu celălalt puteai alege tipul de pensulă. Pentru început, am desenat ceva standard… un cap de șoarece. 😀 Apoi, când tipul care mă ghida mi-a spus că îl pot privi din orice perspectivă vreau, am început să mă învârt în jurul lui și am înțeles cât de tare e chestia asta. Imediat am schimbat pensula, mi-am ales zăpada, și am început să desenez zăpadă în jurul meu pe o porțiune destul de mare, apoi m-am plimbat printre fulgii de nea. Senzația pe care am avut-o în acel moment este de nedescris. Chiar și cel care mă ghida a remarcat că am anticipat ceea ce urma să se întâmple și am făcut totul din instinct, pentru că atunci când înveți ce fac controllerele, realizezi că ele sunt mâinile arhitectului care îți desenează lumea!

HTC Vive m-a fascinat pur și simplu. Când spun că senzația dată de Vive este uimitoare, nu e vorba de subiectivism, ci de faptul că inovația asta o să îmi dea posibilitatea să am lumea mea. Da, după ce testezi HTC Vive, lumea ta reală nu va mai fi la fel.

Am devenit membru HTC Elevate

Cei care mă cunosc știu că am o pasiune pentru brandul HTC. De când am avut primul telefon HTC, brand-ul acesta mi-a oferit siguranța de care aveam nevoie pentru un device și m-a captivat prin design-ul terminalelor mobile cu care a surprins piața an de an.

A început să mă intereseze din ce în ce mai mult și am început să urmăresc insight-urile lor. Am început să particip la popularizarea hashtag-urilor lor de pe Twitter și Instagram și, fără să știu, m-am trezit în mijlocul unei comunități. Am perceput-o ca pe o comunitate care se concentrează în jurul anumitor hashtag-uri și a contului oficial de Twitter HTC, dar în momentul în care am primit invitația și codul de acces în comunitatea privată, am descoperit o lume ideală: o lume în care toți oamenii au exclusiv smartphone-uri HTC.

Primisem deja un swag-pack de la HTC și m-am amestecat printre veteranii platformei. 😀 Singurul lucru pe care abia îl aștept este următorul HTC meetup care va avea loc în unul dintre orașele Europei. Nu cred că va conta unde este, căci mă voi duce negreșit. Să văd la un loc atâția oameni cu aceeași pasiune ca a mea va fi un vis împlinit. 🙂

Interviu cu Les Elephants Bizarres

Încă mă mai urmărește spiritul B’Estfest. Cred că nu sunt singura care şi-ar dori ca festivalul să ţină o vară întreagă. Nu vreau să mă întind prea mult cu aminitirile, aşa că vreau să vă spun că unul dintre momentele care m-a făcut să mă simt într-o altă lume în faţa unei scene a fost concertul Les Elephants Bizarres. Zilele trecute, băieţii au publicat pe  un clip cu imagini realizate de elefani combinate cu înregistrări realizate de Vodafone, în timpul concertului din prima zi de B’Estfest.

Pentru că mi-au ridicat mingea la fileu cu acest videoclip, eu o să vă prezint un interviu, destul de bizar, pe care i l-am luat lui Ştefan Matei, solistul trupei. A fost cel mai pe nepregătite interviu pe care l-am luat vreodată cuiva; ne-am întâlnit random, prin mulţime, şi-am spus să profit de ocazie, mai ales că încă eram într-o euforie completă, începută odată cu primele acorduri de chitară din timpul concertului. Aşadar, cu întrebări fabricate pe loc, multe tăieri la montaj (credeţi-mă, n-aţi fi vrut să auziţi mai mult decât ce am selectat eu!), cam aşa a decurs dialogul nostru de-o spontaneitate rar întâlnită. 😀

irinabaragoi.roCum a fost experiența B’Estfest? Cum ați simţit publicul?
Ştefan Matei: Până acum, fiind cel de-al treilea concert al nostru pe zona acustică (primul la Guerilla, al doilea la Vodafone), acesta mi s-a părut a fi cel mai exploziv. M-am bucurat să văd atât de multă lume acolo!
irinabaragoi.ro… şi n-ai văzut, totuşi, câţi mai erau afară!
Ştefan Matei: Şi mai erau şi pe afară, da, am văzut ceva! Chestia asta, că au fost atât de mulţi oameni, ne-a crescut cool-oşenia cu 200%, ca să zic aşa! (râde) Suntem mega-încrezători, pentru că am avut o perioadă în care ne-am re-turmat. Acum, suntem toți în barcă și vâslim.

irinabaragoi.roPentru că tot ai amintit de concertele acustice de până acum, voiam să-ți spun că, atunci când v-am văzut prima oară pe scenă aici, la B’Estfest, am sperat tot concertul că veţi cânta şi cover-ul pentru „Get lucky”, pe care l-ați cântat la Guerilla. Este pur și simplu perfect. Eu sunt fană Daft Punk, iar din momentul în care am auzit cover-ul vostru, am zis „WOW!!!”.
Ștefan Matei: Mulțumim pentru aprecieri! Și „Get lucky” era programat, dar timpul nu ne-a mai permis să-l cântăm. Este singurul nostru cover. De fapt, am mai făcut un pic din „Electric feel” de la MGMT. O să mai facem, cu siguranță! Fiţi cu urechile pe noi!

irinabaragoi.roDe unde numele trupei?
Ștefan Matei: Întrebarea asta este kryptonite! Avem o mie de povești, o mie de variante, printre care unele că ne-am dus în India, unele cu ceva cu elefanți… de fapt, eu am avut o experiență doar cu o cămilă, în Egipt, când eram mai mic și am fost să vizitez toate piramidele. Am vrut să fac o poză cu cămila și mi s-a spus „Dar urcă-te pe cămilă!”, eu mi-am zis „Ah, ce taaare!”, m-am urcat pe ea, iar omul acela a pornit cu mine spre deșert,  eu având la mine doar 20$, iar omul voia 20$ ca să cobor. Mi-am luat-o „like a boss” … dar cu elefantul bizar nu o să-ți răspund la întrebare; (râde) sunt atâtea povești încât nu știu pe care să o aleg!

irinabaragoi.roAtunci, spune-mi, măcar, de ce elefanți.
Ștefan Matei: Să zicem că am căutat pe Wikipedia ceva despre „elefant”, deși nu am plecat de la nimic; știam doar că trebuia să fie în franceză.

irinabaragoi.ro: Deci nu vrei să spui.  :)))
Ați mai avut alte variante pentru numele trupei?

Ștefan Matei:  Hmmm, da… Les femmes bizarres. Exact! Așa am ajuns la Les Bizarres: Les femmes, E-le-fam, Elefant, Les Elephants, Les Elephants Bizarres! (râde)
irinabaragoi.ro: Bun, deci asta e încă o variantă de adăugat alături de celelalte 1000 pe care deja le dețineți. :)) Să trecem mai departe!

irinabaragoi.ro:  Spune-mi despre componența trupei. Care e noua formulă?
Ștefan Matei: Noua formulă e de 8 oameni. Acum suntem foarte mulți la repetiții și e un pic complicat, dar, totuși, organizat. A mai venit Sofian, la saxofon. Este profesor de muzică, ceea ce ne place. Jean e la a doua chitară. E cel mai tânar dintre noi, dar ne ajută enorm cu tot. Mai e Ati de Chile la percuție, om cu care nu credeam vreodată că o să lucrăm, însă după ce s-au aliniat niște planete, ne-am cunoscut și am cântat împreună. Noi voiam să facem variante pentru acustic,  ne gândeam că avem nevoie de percuție și așa l-am găsit pe Claudiu, însă el nu putea mereu să vină mereu cu noi, iar ca să completăm formula, ni l-a dat pe Ati, despre care spuneam anterior. Ne-am înțeles foarte bine, ne-am împrietenit, ne-a înțeles cum suntem și, pentru că noi eram în căutare de manager, s-au aliniat astrele și în acest sens.
irinabaragoi.ro: Deci, acum, ca să tragem linie, Les Elephants Bizarres înseamnă Ștefan, Nae, Sofian, Ati, Hasan, Claudiu, Catalin și Jean.

irinabaragoi.roSpune-mi ceva despre prima perioadă a trupei. Câți erați la început?
Ștefan Matei: În 2007, Les Elephants Bizarres avea 4 membri. La un moment dat, s-a hotărât că e nevoie de ceva electric, așa că a ajuns Nae la clape. Acum 2 ani, a plecat fostul basist, Mihai, cel care m-a adus pe mine în trupă. A fost o lovitură gravă, fiindcă el compunea. Apoi, Nae a trecut pe compoziție și synth.

irinabaragoi.roApropo de asta, de unde tematica pieselor? E imposibil să stai să te uiți la scenă fără să dai dintr-un picior sau să nu dansezi cât de puțin…
Ștefan Matei: Nu vreau să folosesc clișee, pur și simplu e ce simțim; ce iese atunci, ce ne place. Ne reprezintă în totalitate.

irinabaragoi.roUnde vă mai putem vedea?
Ștefan Matei: Avem câteva concerte pe vară și în București. Urmează pe 22 august în Vamă, în Expirat. Și, în exclusivitate spun, o să avem turneu acustic „Les Elephants Bizarres Party”, după care, în primăvară, vom lansa un album electric.

irinabaragoi.roUn mesaj pentru cititori și ascultători? 😀
Ștefan Matei: Oameni care ascultați Les Elephants Bizarres, nici n-aveți idee ce o să urmeze!

Militarul Fanfaron – cronică de teatru și interviu cu Ada Dumitru

Pe 13 februarie a avut loc cea de-a 3-a ediție a evenimentului Ziua bloggerilor la Masca. De când se dăduse verde la rezervări mi-am zis că trebuie să iasă ceva foarte interesant și, prin urmare, am trimis mail-ul către Anca Florea. Deși nu mai fusesem niciodată la Teatrul Masca, în urma feedback-urilor pe care le ofereau cei care mai călcaseră pragul teatrului, am avut așteptări mari de la piesă și de la tot ce avea să se petreacă înainte și după ea.

Acum, după eveniment, pot spune că așteptările mi-au fost întrecute. Nu am mai vizionat niciodată o piesă de teatru cu atât de mulți cunoscuți în jurul meu, iar atmosfera a fost de nota 10. Nu simțeam că urmăresc ceva ce a fost repetat câteva luni de zile, ci aveam impresia că era o chestiune de viață reală la care toți eram martori … de fapt, chiar complici având în vedere farsa ce constituia tema piesei. Chapeau bas pentru naturaleţe şi originalitate!

Deşi erau câteva zeci de persoane care făceau destul de mult zgomot, toată lumea s-a oprit din conversaţii în momentul în care de jos s-au auzit nişte urale şi ţipete printre care se mai distingeau şi nişte cuvinte răzleţe. Zgomotul a ajuns printre noi odată cu sursa lui. Ce să fie?! Echipa de actori care deja îşi începuse piesa fără ştirea publicului. Am intrat în sala de teatru odată cu ei.

Pe mine, una, piesa m-a cucerit prin mulţimea de simboluri, teme şi motive ce-şi au originea în lumea antică. În momentul în care au fost combinate cu cele contemporane, deja m-au câştigat ca fan. “E greu să găseşti un mix bun” însă domnul Mihai Mălaimare l-a găsit şi l-a transpus perfect. Piesa se împarte în două planuri de acţiune: primul e reprezentat de tertipurile prin care sclavul este indus în eroare, ceea ce și pregătește terenul pentru desfășurarea celei de-a doua părți reprezentată de atragerea în cursă a militarului care nu se alege decât cu pagube.

Prin zeităţile reprezentate de măştile purtate de actori, încă de la început, a fost subliniat faptul că vom urmări o paletă bogată de tipologii regăsite în personaje cu felurite  moravuri. Şi aşa a şi fost. Fiecare tipologie avea corespondent câte un simbol ce-și făcea apariția subtil în piesă. Spre exemplu, caracterul manipulant al câtorva personaje era exprimat de acele cercuri aruncate din mână în mână, cu care fiecare actor jongla precum o făcea și în piesă cu vulnerabilitățile celor vizați ca victime ale complotului. Tatuajele aveau și ele importanța lor;  ancora de pe pieptul lui Palaestrio indica în mod clar cine conduce toată înscenarea. Coiful lui Pyrgopolinices avea în vârf o păpușă (Barbie :)) ) cu picioarele în aer, simbol al … cu toții știm ce, având în vedere că în zilele noastre toate fetele astea cu aspect de plastic își ridică poalele ca să ajungă în vârful coifului sus.

Poate voi nu sunteți de acord cu asocierile pe care eu le-am făcut mai sus, dar tocmai asta e interesant la teatrul antic transpus într-o manieră modernă: prin fuzionarea a două concepte total diferite îți dă libertate de gândire, oferă spațiu de lucru imaginației și îți reamintește să fii deschis la minte ca să încerci să accepți realitatea pe care poate o refuzi din cauza unor preconcepții lansate în societatea actuală.

Îmi dădeam coate cu prietenii și râdeam de mai aveam puțin și cădeam de pe scaun atunci când mai erau aruncate poante de esență misogină, căci, vai!, atât de relevante și atât de actuale erau, încât le asociam în secunda 2 cu câte o persoană sau câte o întâmplare. Încă un plus pentru transpunerea modernă a teatrului antic: subliniază caracterul repetitiv ale neînțelegerilor dintre femei și bărbați, prezente de când e lumea.

Să revenim la actori.
Distribuţia se prezintă cam aşa: Valentin Mihalache – Pyrgopolinices, Cosmin Crețu – Periplectomenus, Sebastian Ghiță – Sceledrus, Aurel Sandu – Palaestrio, Iulia Dumitru – Acroteleutia, Ada Dumitru – Milphidippa, Cristina Panait – Philocomasia, George Pupază – Un băiat, Alexandru Floroiu – Artotrogus, Mihai Hurduc – Cario, Antonio Mincă – Un sclav, Haricleea Bădescu – Cântăreață, Robert Poina – Pleusicles.

Toţi au fost excepţionali. De la fiecare ne-a rămas imprimat în minte câte o replică sau vreun gest. De departe replica serii a fost “Duuu-teee, măăăăă!” rostită de cântăreaţă. A stârnit primul ropot de aplauze.

Mie mi-a atras atenţia Ada Dumitru. Se distingea. Parcă umplea scena singură. Se putea observa că era ceva special la mijloc, însă ca spectator nu aveam acces decât la actorul Ada Dumitru, nu şi la omul din spatele ei. Dacă era să pun un pariu în legătură cu studiile şi vârsta ei, îmi pierdeam toţi banii… şi nu cred că sunt singura în situaţia asta. După maniera în care şi-a intrat în rol, puteam băga mâna în foc că are ani buni de spectacole în spate. După ce piesa a luat sfârşit,  nu mi-am putut stăpâni curiozitatea şi i-am adresat câteva întrebări. Pe măsură ce discutam, mi-am dat seama că dialogul se poate tranforma într-un interviu. Prin urmare, am dat play la voice-recorder şi iată ce a ieşit:

I.B În câţi ani ai acumulat toată această experienţă a scenei? Ai reuşit să-ţi scoţi personajul în evidenţă foarte bine. În câte piese ai jucat până acum?
A.D
: În seara aceasta a fost debutul meu pe scenă. Este prima piesă pe care o joc.

I.BPrima piesă?! Ai terminat recent actoria?
A.D: Nu, sunt clasa a 11-a.

I.B: … bănuiesc că la un liceu de arte.
A.D: Nu, “Gheorghe Şincai”.

I.BDeci, nici actorie, nici liceul de arte. Atunci de unde pasiunea pentru teatru?
A.D: Studiez teatrul de 5 ani, însă de anul trecut am început să urmez Şcoala de Teatru Gestual Masca.
La examen, domnului director i-a plăcut ce-a văzut şi astfel m-a selectat pentru piesă, deoarece are nevoie de oameni tineri şi plini de viaţă pe scenă.

I.BDe când repeţi pentru “Militarul Fanfaron“?
A.D: De aproximativ 3-4 luni. Recunosc că nu prea am fost la liceu în acest timp, însă scumpele mele doamne profesoare m-au înţeles. Am încercat să împac şi şcoala şi teatrul în acelaşi timp şi sper că mi-a ieşit.

I.BEu încă am rămas cu gândul la faptul că piesa pe care tocmai am vizionat-o reprezintă debutul tău. Rolul tău a presupus un volum mare de replici. Cum de nu te-ai încurcat? Cum ai reuşit să te abţii să nu râzi având în vedere publicul atât de numeros care se amuza în permanenţă?
A.D: Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să mă ridic la nivelul colegilor mei de scenă care au trecut prin fenomenal de multe piese şi prin la fel de mulţi regizori lucrând cu oameni de valoare, iar acest lucru m-a impulsionat să încerc să fiu cât mai aproape de standardele lor şi, de ce nu, să le fiu chiar pe măsură.

I.BDar, totuşi, emoţiile… le-ai controlat foarte bine pentru prima apariţie. Nu ai avut nicio scăpare vizibilă.
A.D: Sunt obişnuită cu numărul mare de spectatori. Am făcut dans de performanţă. Cunosc publicul. Nu mi-am uitat replicile, nici nu m-am încurcat şi nici nu am fost pe cale să încep să râd pentru că m-am pregătit foarte mult pentru această zi şi am reuşit să mă concentrez corespunzător. Este o zi specială pentru mine, deoarece, de această dată,  publicul era în faţa mea să-mi asculte vorbele, nu să mă privească dansând!

I.BTe-ai integrat uşor în colectiv? Cum te-ai înţeles cu colegii de scenă?
A.D: A fost destul de uşor fiindcă joc pe scenă alturi de mama mea, Iulia Dumitru. Eu cu ea suntem mai degrabă prietene… asta m-a ajutat! E amuzant că în piesă eu sunt sclava ei.

I.BAcum totul are un sens. Am identificat sursa talentului. Ea te-a îndrumat către teatru?
A.D: Dimpotrivă! Când i-am spus că vreau să devin artist, mi-a spus să nu îndrăznesc să mă gândesc. Aşa a reacționat în primă fază, dar dup-aceea s-a obişnuit cu ideea, iar acum mă susține.

I.BMamă și fiică pe aceeași scenă. Interesant! Cu siguranță mai vreau să văd așa ceva. Postezi undeva activitatea ta artistică? Facebook, de exemplu.
A.D: Da, am pagină personală de facebook și postez acolo detalii alături de diferite alte lucruri.

I.BVom sta cu ochii pe tine!
Îți mulțumesc pentru răspunsuri și aștept să ne revedem curând pe holurile Teatrului Masca!

A.D: Cu siguranță vom ține legătura!

În concluzie, vă recomand cu dragă inimă să mergeți să vizionați ”Militarul Fanfaron”. Avanpremiera va avea loc astăzi, 15 ferbuarie, iar premiera mâine. Eu sunt sigură că o să mai merg să mai văd încă o dată piesa. Chiar o să vă simțiți ca-n Roma antică privind spectacolul într-un amfiteatru. O să râdeți mult, o să vă deconectați total de ce e dincolo de ușa sălii de spectacol, iar dacă aveți noroc o să  primiți și popcorn de la actori în timpul piesei. 😀