Pe 13 februarie a avut loc cea de-a 3-a ediție a evenimentului Ziua bloggerilor la Masca. De când se dăduse verde la rezervări mi-am zis că trebuie să iasă ceva foarte interesant și, prin urmare, am trimis mail-ul către Anca Florea. Deși nu mai fusesem niciodată la Teatrul Masca, în urma feedback-urilor pe care le ofereau cei care mai călcaseră pragul teatrului, am avut așteptări mari de la piesă și de la tot ce avea să se petreacă înainte și după ea.

Acum, după eveniment, pot spune că așteptările mi-au fost întrecute. Nu am mai vizionat niciodată o piesă de teatru cu atât de mulți cunoscuți în jurul meu, iar atmosfera a fost de nota 10. Nu simțeam că urmăresc ceva ce a fost repetat câteva luni de zile, ci aveam impresia că era o chestiune de viață reală la care toți eram martori … de fapt, chiar complici având în vedere farsa ce constituia tema piesei. Chapeau bas pentru naturaleţe şi originalitate!

Deşi erau câteva zeci de persoane care făceau destul de mult zgomot, toată lumea s-a oprit din conversaţii în momentul în care de jos s-au auzit nişte urale şi ţipete printre care se mai distingeau şi nişte cuvinte răzleţe. Zgomotul a ajuns printre noi odată cu sursa lui. Ce să fie?! Echipa de actori care deja îşi începuse piesa fără ştirea publicului. Am intrat în sala de teatru odată cu ei.

Pe mine, una, piesa m-a cucerit prin mulţimea de simboluri, teme şi motive ce-şi au originea în lumea antică. În momentul în care au fost combinate cu cele contemporane, deja m-au câştigat ca fan. “E greu să găseşti un mix bun” însă domnul Mihai Mălaimare l-a găsit şi l-a transpus perfect. Piesa se împarte în două planuri de acţiune: primul e reprezentat de tertipurile prin care sclavul este indus în eroare, ceea ce și pregătește terenul pentru desfășurarea celei de-a doua părți reprezentată de atragerea în cursă a militarului care nu se alege decât cu pagube.

Prin zeităţile reprezentate de măştile purtate de actori, încă de la început, a fost subliniat faptul că vom urmări o paletă bogată de tipologii regăsite în personaje cu felurite  moravuri. Şi aşa a şi fost. Fiecare tipologie avea corespondent câte un simbol ce-și făcea apariția subtil în piesă. Spre exemplu, caracterul manipulant al câtorva personaje era exprimat de acele cercuri aruncate din mână în mână, cu care fiecare actor jongla precum o făcea și în piesă cu vulnerabilitățile celor vizați ca victime ale complotului. Tatuajele aveau și ele importanța lor;  ancora de pe pieptul lui Palaestrio indica în mod clar cine conduce toată înscenarea. Coiful lui Pyrgopolinices avea în vârf o păpușă (Barbie :)) ) cu picioarele în aer, simbol al … cu toții știm ce, având în vedere că în zilele noastre toate fetele astea cu aspect de plastic își ridică poalele ca să ajungă în vârful coifului sus.

Poate voi nu sunteți de acord cu asocierile pe care eu le-am făcut mai sus, dar tocmai asta e interesant la teatrul antic transpus într-o manieră modernă: prin fuzionarea a două concepte total diferite îți dă libertate de gândire, oferă spațiu de lucru imaginației și îți reamintește să fii deschis la minte ca să încerci să accepți realitatea pe care poate o refuzi din cauza unor preconcepții lansate în societatea actuală.

Îmi dădeam coate cu prietenii și râdeam de mai aveam puțin și cădeam de pe scaun atunci când mai erau aruncate poante de esență misogină, căci, vai!, atât de relevante și atât de actuale erau, încât le asociam în secunda 2 cu câte o persoană sau câte o întâmplare. Încă un plus pentru transpunerea modernă a teatrului antic: subliniază caracterul repetitiv ale neînțelegerilor dintre femei și bărbați, prezente de când e lumea.

Să revenim la actori.
Distribuţia se prezintă cam aşa: Valentin Mihalache – Pyrgopolinices, Cosmin Crețu – Periplectomenus, Sebastian Ghiță – Sceledrus, Aurel Sandu – Palaestrio, Iulia Dumitru – Acroteleutia, Ada Dumitru – Milphidippa, Cristina Panait – Philocomasia, George Pupază – Un băiat, Alexandru Floroiu – Artotrogus, Mihai Hurduc – Cario, Antonio Mincă – Un sclav, Haricleea Bădescu – Cântăreață, Robert Poina – Pleusicles.

Toţi au fost excepţionali. De la fiecare ne-a rămas imprimat în minte câte o replică sau vreun gest. De departe replica serii a fost “Duuu-teee, măăăăă!” rostită de cântăreaţă. A stârnit primul ropot de aplauze.

Mie mi-a atras atenţia Ada Dumitru. Se distingea. Parcă umplea scena singură. Se putea observa că era ceva special la mijloc, însă ca spectator nu aveam acces decât la actorul Ada Dumitru, nu şi la omul din spatele ei. Dacă era să pun un pariu în legătură cu studiile şi vârsta ei, îmi pierdeam toţi banii… şi nu cred că sunt singura în situaţia asta. După maniera în care şi-a intrat în rol, puteam băga mâna în foc că are ani buni de spectacole în spate. După ce piesa a luat sfârşit,  nu mi-am putut stăpâni curiozitatea şi i-am adresat câteva întrebări. Pe măsură ce discutam, mi-am dat seama că dialogul se poate tranforma într-un interviu. Prin urmare, am dat play la voice-recorder şi iată ce a ieşit:

I.B:  În câţi ani ai acumulat toată această experienţă a scenei? Ai reuşit să-ţi scoţi personajul în evidenţă foarte bine. În câte piese ai jucat până acum?
A.D: În seara aceasta a fost debutul meu pe scenă. Este prima piesă pe care o joc.

I.B: Prima piesă?! Ai terminat recent actoria?
A.D: Nu, sunt clasa a 11-a.

I.B: … bănuiesc că la un liceu de arte.
A.D: Nu, “Gheorghe Şincai”.

I.B: Deci, nici actorie, nici liceul de arte. Atunci de unde pasiunea pentru teatru?
A.D: Studiez teatrul de 5 ani, însă de anul trecut am început să urmez Şcoala de Teatru Gestual Masca.
La examen, domnului director i-a plăcut ce-a văzut şi astfel m-a selectat pentru piesă, deoarece are nevoie de oameni tineri şi plini de viaţă pe scenă.

I.B: De când repeţi pentru “Militarul Fanfaron“?
A.D: De aproximativ 3-4 luni. Recunosc că nu prea am fost la liceu în acest timp, însă scumpele mele doamne profesoare m-au înţeles. Am încercat să împac şi şcoala şi teatrul în acelaşi timp şi sper că mi-a ieşit.

I.B: Eu încă am rămas cu gândul la faptul că piesa pe care tocmai am vizionat-o reprezintă debutul tău. Rolul tău a presupus un volum mare de replici. Cum de nu te-ai încurcat? Cum ai reuşit să te abţii să nu râzi având în vedere publicul atât de numeros care se amuza în permanenţă?
A.D: Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să mă ridic la nivelul colegilor mei de scenă care au trecut prin fenomenal de multe piese şi prin la fel de mulţi regizori lucrând cu oameni de valoare, iar acest lucru m-a impulsionat să încerc să fiu cât mai aproape de standardele lor şi, de ce nu, să le fiu chiar pe măsură.

I.B: Dar, totuşi, emoţiile… le-ai controlat foarte bine pentru prima apariţie. Nu ai avut nicio scăpare vizibilă.
A.D: Sunt obişnuită cu numărul mare de spectatori. Am făcut dans de performanţă. Cunosc publicul. Nu mi-am uitat replicile, nici nu m-am încurcat şi nici nu am fost pe cale să încep să râd pentru că m-am pregătit foarte mult pentru această zi şi am reuşit să mă concentrez corespunzător. Este o zi specială pentru mine, deoarece, de această dată,  publicul era în faţa mea să-mi asculte vorbele, nu să mă privească dansând!

I.B: Te-ai integrat uşor în colectiv? Cum te-ai înţeles cu colegii de scenă?
A.D: A fost destul de uşor fiindcă joc pe scenă alturi de mama mea, Iulia Dumitru. Eu cu ea suntem mai degrabă prietene… asta m-a ajutat! E amuzant că în piesă eu sunt sclava ei.

I.B: Acum totul are un sens. Am identificat sursa talentului. Ea te-a îndrumat către teatru?
A.D: Dimpotrivă! Când i-am spus că vreau să devin artist, mi-a spus să nu îndrăznesc să mă gândesc. Aşa a reacționat în primă fază, dar dup-aceea s-a obişnuit cu ideea, iar acum mă susține.

I.B: Mamă și fiică pe aceeași scenă. Interesant! Cu siguranță mai vreau să văd așa ceva. Postezi undeva activitatea ta artistică? Facebook, de exemplu.
A.D: Da, am pagină personală de facebook și postez acolo detalii alături de diferite alte lucruri.

I.B: Vom sta cu ochii pe tine!
Îți mulțumesc pentru răspunsuri și aștept să ne revedem curând pe holurile Teatrului Masca!
A.D: Cu siguranță vom ține legătura!

În concluzie, vă recomand cu dragă inimă să mergeți să vizionați ”Militarul Fanfaron”. Avanpremiera va avea loc astăzi, 15 ferbuarie, iar premiera mâine. Eu sunt sigură că o să mai merg să mai văd încă o dată piesa. Chiar o să vă simțiți ca-n Roma antică privind spectacolul într-un amfiteatru. O să râdeți mult, o să vă deconectați total de ce e dincolo de ușa sălii de spectacol, iar dacă aveți noroc o să  primiți și popcorn de la actori în timpul piesei. 😀